Panel 1

 

Ipostaze istorice ale migrațiilor și modele identitare etnolingvistice actuale

 

 

1.      Ioana BASKERVILLE (Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Iași)

 

Examinarea diferenței. Percepții interculturale ale imigranților români

 

Lucrarea prezintă, pe baza interviurilor realizate pe teren cu migranți și remigranți români, diversele moduri de înregistrare a diferențelor și asemănărilor dintre cultura de origine și cea de destinație a migrației. Sunt relevate dimensiunile interpersonale ale comunicării culturale, fenomenele de interculturalitate și multiculturalitate, stereotipurile și prejudecățile socio-culturale ale subiecților chestionați. Identificarea prin comparație în contextul migrației reprezintă astfel o cale de învățare culturală, de conștientizare a propriei identități culturale și de relaxare a tendințelor etnocentriste. Aculturația și exculturația migranților români conduc în final la apariția unor configurații specifice a raportării acestora la moștenirea culturală și identitatea etnică.

 

2.      Bogdan CARANFILOF (Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu)

 

Imigrarea evreilor în Principatele Dunărene/România în secolul XIX

 

În secolul XIX, la fel ca în restul continentului european, se poate constata în spațiul românesc o accelerată creștere demografică atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Un rol important în această dinamică îl vor juca evreii, prezenți în număr din ce în ce mai semnificativ în Principate, în special în Moldova, încă din secolul anterior. Cert este că în secolul XIX numărul evreilor din Moldova va crește constant: dacă în 1787 existau 2203 evrei, la jumătatea secolului XIX numărul acestora crescuse la aproape 120.000, iar în preajma Primului Război Mondial la circa 170.000. În plus, evreii erau majoritari în multe localități urbane, lucru explicabil prin restricțiile de așezare la sate și prin rolul pe care l-au jucat aceștia în apariția sau dezvoltarea orașelor. În Valahia, în 1860 existau 9.234 evrei, în 1899 68.852, această cifră stagnând până în 1912. În Regatul României ponderea evreilor în populația totală a crescut de la 3,4% în 1859-1860 la 4,5% în 1899. În toată această perioadă, spre deosebire de alte etnii, evreii au dorit și au reușit să își conserve particularitățile etnice precum și organizarea specifică.

 

3.      Adrian CIOFLÂNCĂ (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, București)

 

Deportări și execuții în masă ale evreilor în Transnistria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cazul Mostovoi

 

Holocaustul din Transnistria a avut epicentrul în două județe estice: Golta și Berezovca. Satul Mostovoi (județul Berezovca), plasat pe drumul dintre Berezovca și Dumanovca, era zonă de tranzit și execuții pentru evreii din Odessa, sudul Transnistriei și Basarabiei și pentru cei deportați din România. După cum spunea un supraviețuitor, Efraim Fleischman, Mostovoi era „un loc de moarte pentru toți, căci aproape toți care au fost aduși acolo au fost omorâți”. Sau, cum observa chiar șeful Legiunii de Jandarmi din Berezovca, Octavian Ursuleanu, „Mostovoi a fost cel mai grozav lagăr”.

După masacrul de la Odessa, din octombrie 1941, timp de câteva luni, mii de evrei au fost tranzitați spre județul Golta. O parte dintre ei au fost împinși peste Bug, unde au fost uciși de germani. În scurt timp, Golta a fost suprapopulată cu zeci de mii de deportați. Iarna 1941-1942 a fost teribil de rece, iar frigul a adus foamete și boli. A izbucnit epidemia de la tifos, cu nenumărate focare. Invocând motive sanitare și logistice, autoritățile române, în colaborare cu miliții locale de ucraineni, au executat sistematic deportații din Golta. În județul Golta, în special la Bogdanovca, Dumanovca și Acmecetca, au fost asasinați în jur de 70.000 de evrei, între decembrie 1941 – februarie 1942. A rămas în memorie drept „tărâmul morții”. Ca urmare a suprapopulării județului Golta, tranzitul a fost oprit, iar deportații au fost masați și în județul Berezovca. Au fost plasați în sate abandonate, în clădiri ale colhozurilor, în grajduri și hambare, pradă teribilului frig rusesc, epidemiei de tifos, foametei și agresivității localnicilor ucraineni și germani. Mostovoi a fost destinație finală pentru aproximativ 35.000 de evrei, deportați din zona Odessei, din Basarabia și din România. Primul șef al Legiunii de Jandarmi Mostovoi, a fost auzind spunând că au omorâți 34.600 de evrei, din care s-au salvat doar 100. După ce Mostovoiul a fost golit de evrei, în zonă au fost deportați rromi din România, la sfârșitul anului 1942.

Comunicarea explorează masacrele din zona Mostovoi, pe baza unor noi materiale de arhivă și a istoriei orale. Jandarmii implicați în crime de război au fost judecați după război, iar documentația se găsește la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. În decursul cercetărilor, a fost intervievată una dintre puținele supraviețuitoare ale Mostovoiului, Angela Genesco, care astăzi trăiește la New York.

 

4.      Alexandru-Laurențiu COHAL (Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Iași)

 

Elemente de inovație în metoda cercetării sociolingvistice actuale

 

Sociolingvistica actuală reușește să intercepteze cu folos două dimensiuni care au rezultat în ultimile decenii din dezbaterile din câmpul epistemologiei și metodologiei cu privire la limitele cunoașterii prin cercetarea științifică ce are ca subiect ființa umană, individul, în raport cu vechile, dar și mai noile practici metodologice, atât în cazul celor așa zis calitative (interpretative), cât și cele așa zis cantitative (corelative, în care sunt folosite inclusiv instrumente statistice).

Prima dimensiune privește limitele cunoașterii în general. Atât în cazul sociolingvisticii, cât și în cazul altor discipline socio-umane (am în vedere aici în special antroplogia-sociologia, politologia, filosofia), o critică care nu este luată destul de atent în considerare este aceea a relativității rezultatelor cercetării, care ar avea ca efect imposibilitatea de a extrapola afirmații, raționamente, legi la nivelul unui individ sau a unui grup mai mult sau mai puțin omogen la nivelul unei populații / comunități. Acest lucru ar putea fi valabil întrucât individul, subiectul central al cercetării, nu se poate preta la o singură perspectivă analitică, oricât de solid ar fi cadrul ontologic în care îl încadrăm și oricât de convingătoare ar părea argumentarea analistului. Apoi, este foarte probabil ca analiza noastră, mai devreme ori mai târziu, sau chiar în același moment, să conducă la concluzii pe care un alt individ sau același individ la un al moment al interacțiunii cu cercetătorul le va putea contrazice. Această perspectivă sceptică creează cercetătorului cel puțin două exigențe: prima, aceea de a admite atribuirii datelor pe care le colectează, tipului de analiză efectuată și mai ales concluziilor la care ajunge un salutar grad de subiectivism.

A doua dimensiune privește avantajele metodologiei cercetării în sfera științelor socio-umane demonstrate în cercetarea științifică din ultimile decenii. Aici interesează faptul că sociolingvistica a interiorizat eficent două concluzii: (1) în ciuda diferitelor eșecuri ale metodologiei așa zis cantitative (respectiv a folosirii unor instrumente statistice în exces sau greșit) din deceniile VI-IX ale secolului trecut, în special în câmpul economiei și a sociologiei, nu este cazul să se renunțe la toate beneficiile ce țin de viziune, metodă și intrumente de lucru pe care aceste domenii le-au probat și care pot fi adaptate studiului limbajului uman; (2) adaptarea despre care vorbim decurge direct din perspectiva sceptică la care ne-am referit în paragraful precedent și anume: chiar dacă este posibil să construim un traseu bazat pe rigori științifice, care să îmbunătățească astfel clasicile reguli metodologice ale (în cazul nostru) dialectologiei, prin recepționare și adaptarea unor idei, practici și instrumente de la celorlalte discipline, acest lucru nu conduce implicit la posibilitate de a obține concluzii / reguli / legi cărora să le atribuim apriori un grad mai mare de reprezentativitate la nivelul indivizilor pe care îi studiem sau la nivelul populației de referință.

Ce rămâne așadar? Departe de a se întoarce la punctul din care a plecat, cel al admiterii dificultății până la imposibilitate de a cunoaște realitatea (așa zis) obiectivă, viziunea sociolingvisticii actuale este una clar pozitivsită: actualizarea metodologică la care ne referim (prin impunerea de criterii clare în obținerea datelor, stabilirea cât mai precisă a contextului comunicării, construirea ipotezei de lucru și a definiției operative, idearea și rularea chestionarului, analiza datelor din matrița de date, explicitarea corelațiilor dintre variabile) constituie o bază necesară din prisma unei sociolingvistici interpretative, în interiorul căreia analiza de finețe să se poată fundamenta pe date lingvistice asupra cărora lingviști și ne-lingviști să se poată apleca cu mai multă eficiență, pe care să le poată consulta din mai multe perspective, pe care să le poată conecta cu alte date obținute cu aceleași instrumente ș.a.m.d., și nu în ultimul rând date asupra limitelor cărora s-a convenit cu claritate.

 

5.      Victor COJOCARU, Lavinia GRUMEZA (Institutul de Arheologie, Iași)

 

De la colonizarea greacă la „sarmatizare”: interpretări istoriografice privind asimilarea și transferul de noi modele identitare în regiunea nord-vest pontică

 

Regiunea nord-vest pontică reprezintă o zonă de contact importantă prin raportare la ansamblul lumii antice, caracterizată de numeroase exemple de convieţuire şi interferenţă culturală între lumea urbană de pe litoral şi cea „barbară” din hinterland. Autorii îşi propun să contribuie la stabilirea rolului mișcărilor de populație în asimilarea și transferul de noi modele identitare, prin aducerea în discuție a mai multor aspecte intens discutate în istoriografia din ultimele decenii legate de contactele dintre greci şi epihorici de la întemeierea primelor apoikii (Istros, Borysthenes) şi până la pătrunderea „sarmaţilor” în structurile administrative ale unor poleis din zona de interes (Olbia în secolele II-III p. Chr.).

În primul rând, se impune o reflecție asupra stadiului actual al cercetării privind cauzele colonizării greceşti şi a contextelor desfăşurării acesteia, din perspectiva unor mişcări de populaţie dinspre bazinul egeo-mediteraneean către marginile stepei nord-pontice, menite să determine la rândul lor deplasări ale „autohtonilor” spre zona de litoral. Printre aspectele punctuale care ţin de interferenţele ulterioare în plan religios, economic şi politic s-ar număra răspândirea cultului lui Apollo Ietros, circulaţia semnelor premonetare sau presupusa existenţă a unui „protectorat scitic”.

Dacă întemeierea şi evoluţia cetăţilor greceşti antrenau implicit un proces de aculturaţie a „barbarilor”, prin distanţarea de tradiţia locală sau cea nomadă şi preluarea unor influenţe mediteraneene, odată cu sfârşitul „Sciţiei Mari” – pus de mulţi cercetători pe seama migraţiei dinspre est a sarmaţilor – asistăm la o „barbarizare” tot mai pronunţată a comunităţilor elene. În încercarea de a se distanţa de o teorie a „sarmatizării” acceptată aprioric în istoriografia modernă, mai nou sunt exprimate puncte de vedere care tind către cealaltă extremă, până la definirea migraţiei sarmaţilor drept un produs al imaginarului istoriografic. Ca atare, o rediscutare a surselor scrise şi a evidenţei arheologice este cât se poate de binevenită.

Din punct de vedere cronologic și geografic antichitatea greco-romană oferă o întreagă gamă de abordări pentru studiul fenomenului „străinului“/„a celuilalt” și a diferitelor modele de includere și excludere. Ca atare, aspectele de cercetare menţionate mai sus pot fi relevante şi pentru problemele care apar, sub diferite forme, în dezvoltarea actuală a societății, fie că ne referim la aspecte socio-economice, politice sau culturale. Totodată, trebuie să ţinem cont de faptul că termenul de „migraţie” implică o multitudine de nuanţe şi nenumărate destine umane, care ne obligă să regăsim trecutul „în oglinzi sparte, din care unele fragmente au fost iremediabil pierdute” (C. Pesso-Miquel).

 

6.      Andrei CORBEA-HOIȘIE (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași)

 

București – capitală a literaturii diasporei germanofone bucovinene (1945-1948)

 

Lucrarea își propune să evidențieze cauzele și mecanismele care au făcut imposibilă după 1944-1945 reconstruirea unei rețele culturale și literare germanofone, reproducând-o pe cea antebelică, în Cernăuțiul ocupat de trupele sovietice și, odată cu emigrarea masivă și tolerată/stimulată de autorități a populației evreiești vorbitoare de germană către România, au condus la tentativa de a o reface în Bucureștiul anilor 1945-1947. Studiile de caz sunt consacrate lui Paul Celan și Immanuel Weissglas, al căror destin atât de diferit ca poeți germani, destin sprijinit îndeaproape de mentorul lor Alfred Margul-Sperber, a început în acei ani în capitala României.

 

7.      Andrei CUȘCO, Philippe Henri BLASEN (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași)

 

Nowosielitza - Triplex Confinium. Experiențe transfrontaliere la periferiile imperiale (1880-1914)

 

Noua Suliță (germ. Nowosielitza, rus. Novoselița) – împărțită în anul 1812 între Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic și transformată astfel în localitate de graniță, iar, în 1893, în nod feroviar internațional – a jucat un rol similar cu alte puncte de traversare a frontierei inter-imperiale, dar nu s-a bucurat aproape deloc de atenția istoricilor acestui spațiu. Prezentarea noastră este o primă încercare de a reconstitui viața cotidiană a acestui târg, în care se intersectau două periferii imperiale, precum și de a analiza specificul experiențelor transfrontaliere austro-ruse din ultimele decenii ale „lungului secol al XIX-lea”. Lucrarea noastră se bazează pe surse diplomatice inedite din Arhivele de Stat ale Austriei și, îndeosebi, pe documentele agenției consulare „cezarice și regești” din Noua Suliță rusească. O primă parte a prezentării se va ocupa de practicile zilnice de trecere a frontierei (tranzacții comerciale, procese de migrație, contrabandă etc.), precum și de mișcări transfrontaliere ale unor grupuri religioase și etnice specifice (credincioși de rit vechi, evrei, ruteni „rusofili” etc.). A doua parte a lucrării este dedicată unui fenomen caracteristic spațiului și perioadei respective – spionajului, abordat atât din perspectiva experiențelor individuale, cât și sub aspectul atitudinii autorităților față de acesta. Pentru a întregi imaginea, vor fi luate în considerare și interacțiunile autorităților austro-ungare și ruse cu cel de-al treilea stat limitrof – Regatul României.       

 

8.      Dorin DOBRINCU (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași)

 

Fuga de foamete. Migrații sezoniere din Moldova în vestul și sudul României, 1946-1947

 

Moldova (apuseană) a fost în anul 1944, în bună măsură, teatru de operații militare. Zone întinse au fost distruse de război și/sau stoarse de resurse de către trupele române, germane sovietice, dar și de administrația română, fie de cea dependentă de București, în sudul regiunii, fie de cea sovietică, în nord. Seceta a afectat teritoriul în 1945 și a continuat în 1946, când a atins un vârf. Spre deosebire de alte perioade de secetă, care se manifestaseră în istoria recentă, însă în afara intervalului de vegetație al culturilor, cea din 1946 s-a produs tocmai atunci când plantele aveau nevoie de apă pentru a se dezvolta. Comunitățile din regiune - de altfel una preponderent rurală - au fost grav afectate.

Lipsiți de un suport eficace din partea autorităților, care erau la rândul lor în plin proces de reașezare, de subordonare politică și ideologică, din ce în ce mai mulți moldoveni, dar și locuitori din nord-estul Munteniei, din nordul Dobrogei și din Secuime și-au căutat salvarea în alte părți ale Românie, în regiunile așa-zis excedentare, în special în Oltenia, vestul Munteniei, Banat și Crișana. Cei mai mulți dintre „înfometați” sau „moldoveni”, cum erau numiți generic, își părăseau localitățile pentru a cumpăra cereale, mai ales porumb, pe care încercau să-l transporte acasă, deseori intrând în conflict cu administrațiile locale, cu jandarmeria, poliția și cu căile ferate (CFR). Pentru a face rost de bani, oamenii și-au vândut bunurile, adesea inclusiv hainele, dar și vitele, uneori și pământul. S-au înregistrat și multe cazuri în care locuitorii din zonele afectate de secetă plecau împreună cu familiile lor, cu intenția de a se stabili temporar în vestul și sud-vestul României, în schimbul hranei angajându-se în diferite activități economice, cel mai adesea în agricultură. Toate acestea au fost soluții individuale, uneori și de grup, care, alături de ajutoarele primite din diverse locuri din țară și din străinătate, i-au ajutat pe locuitorii din zonele afectate să depășească, cu greu, o perioadă extrem de dificilă. A fost vorba de o experiență traumatică, păstrată vreme de decenii în memoria colectivă din Moldova și din zonele aflate în vecinătatea acesteia.

 

9.      Ana-Daniela FARCAȘ (Facultatea de Litere, Baia Mare)

 

Observații privind reziliența și vulnerabilitatea comunităților de migranți români în Franța

 

Luând în considerare tendințele actuale cu privire la dinamica mobilității cetățenilor români în spațiul Uniunii Europene, se poate constata că în Franța prinde contur o tot mai bine reliefată comunitate românească. Acest lucru se întâmplă în condițiile în care această comunitate se cristalizează în jurul unui nucleu bine evidențiat pe considerente geografice, și nu rezultă preponderent din superioritatea numerică a migranților (Franța nefiind țara din UE în care se regăsesc, în calitate de migranți, cei mai mulți conaționali). În legătură cu păstrarea obiceiurilor și tradițiilor românești în cadrul diasporei române, au fost identificați o serie de factori de risc, atât la nivel personal, individual, cât și la nivel comunitar, care împiedică, îngreunează sau alterează condițiile de manifestare și perpetuare ale acestora. Totuși, pe de altă parte, pot fi identificare și elemente favorabile transmiterii și menținerii obiceiurilor și tradițiilor. Sunt acești factori, aceste elemente ce influențează modul în care migranții români trăiesc în Franța, comuni tuturor migranților români (indiferent de țara aleasă pentru a începe o viață nouă), sau pot fi identificate anumite particularități ale migrației în Republica Franceză?

 

10.  Ioan Mircea FARCAȘ (Facultatea de Litere, Baia Mare)

 

Fonetisme dialectale românești conservate la migranții români din Franța

 

Migranţii români din oricare ţară se regăsesc în situaţia de bilingvism, etapă în care e foarte clar că limba ţării de adopţie va avea o importanţă mai mare decât limba maternă. În cazul nostru, limbile română şi franceză sunt într-o competiţie inegală. Sub influenţa puternică a limbii franceze, limba română suferă modificări, înregistrându-se variante inedite. Migranţii români, aflându-se într-un permanent contact lingvistic cu populaţia franceză, vor înregistra interferenţe lingvistice, mai ales la nivelul vocabularului (considerat compartimentul cel mai deschis al oricărei limbi).

Este unanim recunoscut că femeile au un comportament lingvistic mai conservator decât bărbaţii, fapt demonstrat cu precădere în domeniul dialectologiei. Şi în situaţia migranţilor români, am constatat, pe baza anchetelor sociolingvistice desfăşurate în vara anului 2018, la Paris, că în cazul unei familii din judeţul Satu Mare, soţia păstrează mai multe fonetisme dialectale româneşti decât soţul ei, în ciuda faptului că amândoi provin chiar din aceeaşi localitate din Ţara Oaşului.

 

11.  Adina HULUBAȘ (Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Iași)

 

Rituri calendaristice la distanță. Imigranții români din Italia și practicile lor culturale

 

Distanța geografică dintre țara gazdă și cea de origine accentuează nevoile psiho-culturale în cele mai multe cazuri. Imigranții români intervievați în cadrului proiectului nostru fie își continuă practicile culturale de acasă neschimbate, fie devin brusc interesați și încep să performeze gesturi la care au fost indiferenți înainte de strămutare. Comunicarea folosește informații legate de riturile pascale, de iarnă și de primăvară pentru a argumenta valoarea socio-culturală a simbolurilor tradiționale într-o societate cosmopolită. Identitatea originară oferă migranților resurse interioare suficient de puternice pentru a compensa dificultățile zilnice. Date înregistrate în Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei începând cu anul 1970 susțin continuitatea neîntreruptă a credințelor asociate cu obiceiurile calendaristice.

 

12.  Florea IONCIOAIA (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași)

 

Tineri români la studii în străinătate în secolul XIX. Noi surse și practici de cercetare

 

Cercetarea fenomenului mobilității studențești în secolul XIX implică atât un demers investigativ sistematic și de amploare cât și o chestionare radicală a problemei surselor. Spre deosebire de alte categorii de problematici care fac obiectul cercetării istoriografice, în demersul cu privire la mobilitatea intelectuală discuția asupra surselor este centrală. Sub raport epistemologic, faptul că obiectul acesteia este într-o continua mutație obligă la o re-invenție periodică a surselor, inclusiv prin redefinirea categoriei de sursă istorică în sine. Pe de altă parte, această geometrie variabilă a obiectului este dată de extrema varietate, disparitate și complexitate a surselor înseși. De altfel, mult timp studierea peregrinației studențești a avut ca unic punct de plecare logica hazardului, respectiv, descoperirea din întâmplare a unor surse referitoare la acest subiect, nicidecum o investigație problematizată. Plecând așadar de la importanța reflecției asupra surselor, demersul de față încearcă să discute pe lângă o serie de aspecte rutiniere în orice fel de cercetare istorică (proiecția cercetării în raport cu sursele, evaluarea, clasare și arhivarea acestora), relația dintre surse și metodologia de cercetare, respectiv, tehnicile de culegere și prelucrarea a datelor. De asemenea, comunicarea de față va încerca o privire comparativă asupra surselor directe, îndeosebi a celor universitare, cu referire la cele două spații care definesc mai ales în secolul XIX fenomenul studiilor în străinătate ale tinerilor români: german și francez.

 

13.  Sergiu MUSTEAȚĂ (Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, Chișinău)

 

Se poate vorbi oare despre identități de grup în spațiul dunărean și pontic în secolele VIII-X?

 

Descoperirile arheologice din sec. VIII-X din spaţiul carpato-danubiano-pontic, după trăsăturile lor tipologice, sunt încadrate în mod convenţional în mai multe culturi. Divergențele istoriografice privind conceptele culturale caracteristice Evului Mediu timpuriu sunt legate mai mult de încadrarea cronologică şi etnică a descoperirilor. În Transilvania siturile arheologice din sec. VIII-X sunt concentrate în câteva grupuri culturale – Medias, Gambas, Nusfalau, Blandiana, Ciumbrud, Cluj. Majoritatea descoperirilor din Moldova, Muntenia, şi parţial din Transilvania, au fost încadrate în istoriografia română ca o primă etapă (cultura Hlincea) a culturii Dridu, cunoscută în literatură şi sub denumirile de balcano-dunăreană, carpato-dunăreană, balcano-carpatică sau Cultura primului Ţarat bulgar, opţiuni prin care se încearcă stabilirea ariei de răspândire şi chiar atribuirea lor etnică. În istoriografia sovietică descoperirile din sec. VIII-X din spaţiul pruto-nistrean au fost încadrate în cultura Luka Rajkoveckaja, iar unele aşezări din partea centrală şi de sud a interfluviului au fost atribuite culturii balcano-dunărene (Dridu). Dan Gh. Teodor consideră că există numeroase deosebiri între culturile Hlincea şi Luka Rajkoveckaja, şi astfel ele nu pot fi considerate un complex cultural comun, cultura Hlincea fiind mai degrabă un aspect de tip Dridu. Problema atribuirii etnice a culturii Dridu a lansat discuţii aprinse şi în istoriografia europeană, fără însă a se ajunge la un consens. O unitate etnică pe un teritoriu atât de vast, la nord şi sud de Dunăre, unde s-a răspândit cultura Dridu sau Balcano-Dunăreană, este greu de conceput pentru perioada sec. VIII-XI. Cu atât mai mult cu cât se evidenţiază, la nordul Dunării de Jos, mai multe variante regionale ale acestei culturi. Este prematur să vorbim despre o omogenitate şi unitate culturală, etnică şi spirituală a populaţiei de la nordul Dunării de Jos începând cu secolul al VII-lea, deoarece în perioada sec. VII-X societatea locală a fost puternic influenţată de noi mişcări de populaţie atât din Vestul cât şi Estul Europei – avari, slavi, bulgari, unguri etc. Relaţiile la nivel politic şi religios, între Imperiul Bizantin, Kaganatul avar, statul carolingian, Moravia Mare, Bulgaria, triburile ungurilor şi Rusia Kieveană au avut un impact direct asupra regiunilor de la nordul Dunării de Jos pe parcursul sec. VII-X. Regiunile bogate în zăcăminte, în special în sare, au constituit un subiect de dispută politică succesivă între gepizi, avari, slavi, bulgari şi unguri. În timpul celui de-al doilea Kaganat avar au avut loc deplasări de populaţie atât avară, cât şi slavă de la vest spre regiunile de la est de Tisa. În Câmpia Banato-Crişană şi Transilvania apar un şir de noi aşezări şi necropole avare şi slave, care aveau o legătură directă cu extragerea şi comerţul cu sare. Dispariţia Kaganatului avar a provocat mai degrabă noi mişcări de populaţie şi confruntări privind dominaţia regiunilor controlate anterior de avari, decât o perioadă de linişte politică şi stabilitate demografică, după cum se susţine, pe larg, în istoriografia românească. Pe parcursul sec. VIII-IX creşte considerabil numărul aşezărilor din regiunea Bucovinei, care după particularităţile culturii materiale şi spirituale au aparţinut în mare măsură mediului slav. Principalii beneficiari în zonele Dunării de Jos, după căderea puterii avare, au fost bulgarii. În secolul al IX-lea, stabilirea controlului bulgar asupra unor regiuni de la nordul Dunării a provocat deplasarea unor comunităţi romanice şi bulgaro-slave de la sud la nord de fluviu, dovadă fiind asemănările din cultura materială a unor aşezări de pe ambele maluri. În a doua jumătate a secolului al IX-lea se atestă noi deplasări de triburi slave în regiunile nistrene, fenomen care se materializează în regiunile Nistrului mijlociu în cultura de tip Alcedar-Echimăuţi (sec. X-XI). Finele secolului al IX-lea, prin deplasarea triburilor maghiare în Câmpia Pannoniei, a marcat noi schimbări politice în Europa. Cristalizarea unei societăţi unitare bazată pe relaţii economice, sociale şi politice locale a fost destul de greu de realizat într-o asemenea conjunctură social-economică şi politică. Procesul de uniformizare culturală a avut loc într-o perioadă îndelungată de timp, ritmul şi intensitatea acestui fenomen s-a deosebit de la o regiune la alta.

 

14.  Irina NASTASĂ-MATEI (Universitatea din București)

 

Migrația academică: un pas către exil? Perspective din perioada comunistă

 

Mijlocul anilor 1960 (odată cu venirea la putere, în 1965, a lui Ceaușescu) marchează o deschidere a regimului politic din România către Vestul democratic. Sunt (re)inițiate schimburi economice și culturale cu țările occidentale, sunt deschise consulate și ambasade ale unor state până atunci nerecunoscute de țările Pactului de la Varșovia. Mai mult, România devine un actor în cadrul schimburilor academice și tehnologice dintre Est si Vest, tot mai mulți studenți și cercetători de la noi primind burse pentru a studia și a se specializa în Occident. Desigur, aceste schimburi academice se petreceau tot pe fundalul unor interese economice sau de diplomație culturală, contribuind însă la transferul cultural și tehnologic, mai ales dinspre Occident spre România. Pe de altă parte, nu oricine putea accesa o bursă de studii în străinătate, studenții și cercetătorii de aici fiind atent analizați înainte de a primi permisiunea de a ieși din țară, și fiind supravegheați ulterior. În acest context, prezentarea noastră își propune să analizeze fenomenul de migrație academică dinspre România spre țări democratice din Vest, punând un accent deosebit pe chestiunea defectării unora dintre bursieri/cercetători. Pe lângă evidențierea unor cazuri specifice de intelectuali care nu s-au mai întors în țară, ne propunem să tragem concluzii privind modul în care această opțiune a fost gestionată atât de cei care plecau la studii sau cercetare în străinătate, cât și de statul comunist.

 

15.  Florin-Teodor OLARIU, Veronica OLARIU (Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Iași)

 

Identitate culturală şi comportament sociolingvistic în context minoritar: huţulii şi polonezii din Bucovina de Sud

 

Spaţiul bucovinean se caracterizează la ora actuală printr-o bogată tradiţie multi- şi interculturală, ca urmare a istoriei sale tumultoase şi a poziţiei geopolitice: situată la confluenţa lumii slave cu cea a romanităţii orientale şi modelată aproape un secol şi jumătate de politicile lingvistice şi culturale ale Imperiului austro-ungar, această parte a Europei a devenit rapid un exemplu de convivialitate etnică. Români, ucraineni, polonezi, germani, evrei, ruşi au trebuit să trăiască împreună pe parcursul acestei perioade, situaţie care a favorizat crearea unui spaţiu propice contactelor lingvistice.

Referitor la partea românească a Bucovinei istorice, aici mai trăiesc astăzi reprezentanţi ai comunităţilor de huţuli, polonezi, ucraineni şi ruşi-lipoveni, fapt care ne-a motivat să întreprindem o cercetare de teren pentru a surprinde practicile lingvistice specifice acestor grupuri entice ce trăiesc în mediu aloglot. Cercetările au debutat în anul 2012, iar până la ora actuală au fost efectuate anchete în două comunităţi de polonezi (Poiana Micului şi Bulai) şi două comunităţi de huţuli (Brodina şi Izvoarele Sucevei), ocazie ce ne-a oferit posibilitatea să observăm aspecte ce ţin de comportamentul şi de atitudinile lingvistice pe care aceste două grupuri de etnici minoritari le manifestă în raport cu grupul majoritar, reprezentat de populaţia românească din zonă. Demersul a fost posibil graţie principiilor geolingvisticii pluridimensionale, conform cărora în fiecare localitate au fost intervievaţi câte patru persoane, pentru a acoperi, astfel, două tipuri de variaţie: variaţia diageneraţională (două persoane tinere vs. două persoane în vârstă) şi variaţia diasexuală (două femei vs. doi bărbaţi). Această strategie euristică ne-a permis să decelăm in situ elemente ce ţin de vitalitatea şi de loialitatea sociolingvistică a celor două comunităţi etnolingvistice anchetate şi să observăm, astfel, „balizele” traiectoriilor lor identitare în context minoritar.

 

16.  Leonidas RADOS (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași)

 

Bursieri români la Universitatea din Torino în anii 1860: apropiere neolatină sau oportunitate academică?

 

Epoca ce a urmat dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza aduce cu sine sporirea considerabilă a numărului de stipendii oferite de autorități pentru desăvârșirea instrucției în străinătate și obținerea unor titluri academice (licențiat, doctor) care să justifice eforturile financiare ale statului. Politica bursieră devine mai evident racordată ca până atunci, la direcțiile politicii externe. La sugestia lui V.A. Urechia, director al instrucțiunii publice, tinerii bursieri sunt orientați prioritar spre centre de instrucție din țări neolatine ca Franța, Italia și Spania.

Pentru comunicarea de față am selectat una dintre destinațiile amintite, Universitatea din Torino, oraș care pe atunci era și capitala Italiei. Voi prezenta nu doar geneza acestei direcții bursiere prioritare de la mijlocul anilor 60ʼ ai secolului XIX, nu doar protagoniștii (autorități, profesori și stipendiști), ci și eventualele beneficii și consecințele deciziei luate de autoritățile române.

 

 

 

17.  Alexander RUBEL (Institutul de Arheologie, Iași)

 

Orașul (L)Ibida (Scythia Minor) în contextul noii strategii de apărare a Imperiului în antichitatea târzie

 

Noi cercetări arheologice desfășurate în Pannonia (O. Heinrich-Tamáska) arată că în timpul lui Diocletian și Constantin au avut loc schimbări majore în strategia de apărare a Imperiului. Ridicarea unor noi fortificații de dimensiuni mai mici și mai mari și fortificarea așezărilor și orașelor existente de-a lungul Dunării este sesizabilă doar pe baza descoperirilor arheologice. Așa numitele „Innenbefestigungen” reprezintă semne vizibile ale noii tactici adoptate de către Imperiu în lupta împotriva invaziilor barbare, începând cu perioada premergătoare războaielor marcomane. În comunicare sunt prezentate rezultatele unor investigații arheologice de la Slava Rusă (așezarea antică (L)Ibida), coroborate cu informațiile referitoare la Ulmetum și Tropaeum Traiani din Scythia Minor, cu scopul de a stabili elementele referitoare la noua strategie de apărare împotriva incursiunilor barbare de la Dunărea de Jos, comparându-le cu datele bine cunoscute deja referitoare la Dunărea de Mijloc. La clarificarea mai multor aspecte pot contribui mai ales construcțiile defensive, respectiv cronologia acestora. Pe baza tuturor informațiilor disponibile în prezent, se poate afirma că Imperiul târziu a încercat să reacționeze prin strategii adecvate la provocările cu care se confrunta.

 

18.  Aurel RUSTOIU, Iosif Vasile FERENCZ (Institutul de Arheologie şi Istoria Artei, Cluj-Napoca)

 

Orizontul cultural celtic din Transilvania (sec. IV-II a. Chr.). Coloniști, colonizați și hibridizarea identităților comunitare

 

Orizontul cultural și cronologic din Transilvania a luat naștere printr-un proces de ”colonizare” desfășurat în etape succesive în a doua jumătate a sec. IV și la începutul sec. III a. Chr., care a implicat migrația spre est a unor grupuri de populație originare din zonele central- și vest-europene în a doua jumătate a sec. IV și la începutul sec. III a. Chr. Cercetătorii „arheologiei colonialismului” observă faptul că termenul de „colonizare” a cunoscut sensuri diferite în funcţie de situaţiile istorice în care a fost folosit. În comunicarea de faţă, termenul de „colonizare” desemnează migraţia unei părţi dintr-o comunitate sau a unor grupuri formate din indivizi provenind din comunităţi diferite şi coagulate în jurul unor elite, principii, idei etc. în scopul de a ocupa permanent un teritoriu nou situat în afara zonei „ancestrale”. Colonizările s-au datorat unor cauze diverse şi au fost influenţate de condiţii specifice: suprapopularea, motive economice, sociale, politice, religioase, climatice etc. „Colonizarea” nu constituie o simplă mutare dintr-un teritoriu în altul. Ea presupune un proces complex de interacţiune dintre „colonizatori” având o identitate proprie, specifică zonei de origine, care încearcă să impună propriile principii şi norme sociale, ideologice etc. şi „colonizaţi”, având la rândul lor o identitate specifică, şi care manifestă în grade diverse o anumită rezistenţă faţă de noii veniţi sau din contră au o anumită disponibilitate la integrare în noile structuri comunitare. Această interacţiune are ca efect transformarea unor identităţi comunitare sau de grup, construirea unor identităţi noi, mixarea, „creolizarea”, „hybridizarea” culturală, inventarea unor noi tradiţii etc. Scopul comunicării de față este de a analiza aceste aspecte în cazul interacțiunilor dintre grupurile celtice stabilite în Transilvania și comunitățile indigene din a doua epocă a fierului.

 

19.  Grirory SHKUNDIN (Asociația Istoricilor din Rusia, Moscova)

 

Primul Război Mondial și mișcările de populație în regiunea de graniță bulgaro-sârbă

 

La începutul Primului Război Mondial, situația etnică din zonele de graniță dintre Bulgaria și Serbia era foarte tensionată. Teritoriile care au fost atribuite Regatului Sârb prin Tratatul de Pace de la București din 1913, inclusiv o parte a Macedoniei, se aflau abia în faza de integrare în statul sârb. În ajunul războiului, Bitola avea o populație de 60 mii locuitori și Skopje de 50 mii locuitori, fără o majoritate sârbă însă. După atacul Austro-Ungariei asupra Serbiei și începutul operațiunilor militare, foarte mulți sârbi, inclusiv din Belgrad, s-au refugiat în interiorul țării, cât mai departe de linia frontului, stabilindu-se și în regiunile de la granița cu Bulgaria. După intrarea Bulgariei în război și declanșarea operațiunilor militare împotriva Serbiei în octombrie 1915, cea mai mare parte a refugiaților așezați anterior în Macedonia a fost obligată să se retragă împreună cu armata sârbă, prin Kosovo și Albania, către coasta adriatică. În locul acestora, administrația de ocupație bulgară a așezat, în anii 1916-1918, grupuri de populație din Bulgaria propriu-zisă. Ultimul val al migrației s-a consumat la sfârșitul anului 1918 – începutul anului 1919, când, ca urmare a armistițiului de la Salonic, populația bulgară a părăsit în grabă teritoriile contestate de la granița cu Serbia.

 

20.  Dan Gabriel SÎMBOTIN (Institutul de Cercetări Economice și Sociale „Gheorghe Zane”, Iași)

 

Migrația românească între „complexitatea fenomenului” și „om”

 

Majoritatea studiilor privind migrația au fost unidirecționale, abordând doar fragmentar fenomenul, urmărind direcții economice sau sociologice. Fenomenul migrației prin complexitatea sa cere cercetări multidisciplinare, implicând specialiști din domenii variate cum ar fi: istoria, sociologia, geografia, economia, psihologia, filosofia, științele politice, etc., care să integreze mai multe niveluri de cercetare.

În cadrul acestei lucrări vom argumenta de ce migrația ca fenomen complex trebuie urmărită de la particular la general identificând variabilele ce apar în funcție nivel: micro-level (specificul persoanei sau familiei); mezo-level / middle range (grupurile sociale medii și mici); macro-level (grupurile sociale mari, regiuni sau la nivel național) și global (cu referire la imaginea de ansamblu a migrației). Urmărind statisticile privind migrația românească, putem identifica specificitatea nivelului macro, dar dincolo de statistici foarte important este nivelul micro, reflectat în trăirile personale și impactul emoțional ce pot fi regăsite doar prin analize de conținut. Prin punerea față în față a celor două niveluri putem scoate în evidență diferențele dintre teorie și necesitățile individuale.

 

21.  Flavius SOLOMON (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași)

 

„Proletariatul nu are patrie”. Emigrația politică europeană și socialiștii români la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX (Cazul Cristian Racovski)

 

Din anii 1870 România a devenit o țintă importantă pentru emigrația politică rusă. Aici au activat, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, figuri importante ale marxismului rus timpuriu, printre care Pavel. B. Axelrod, Nikolai K. Sudzilovski (dr. Russel), Constantin Dobrogeanu-Gherea. La rândul lor, militanți români de stânga au cunoscut experiențe deloc de neglijat în afara României. Cea mai cunoscută și reprezentativă figură este, în sensul amintit, Cristian Racovski. În prima parte a vieții, biografia lui Racovski s-a constituit mai ales din șederi formative la universități din Europa Occidentală, unde a intrat în contact și cu ideologi de vază ai marxismului european. Alături de acest aspect, în comunicare sunt discutate și aspecte biografice din ajunul Primului Război Mondial, când, ca urmare a contestării de către autorități a cetățeniei române, Racovski a fost obligat să petreacă mai mulți ani în exil.

 

22.  Victor SPINEI (Academia Română, Institutul de Arheologie, Iași)

 

Populațiile turanice în spațiul nord pontic în secolele X-XIII

 

Migrația triburilor nomade turcice reprezintă un fenomen etnico-demografic complex, derulat vreme de circa un mileniu în spațiul euro-asiatic. Aceste migrații, cu obârșia în Asia Centrală, au afectat teritorii uriașe, extinse spre vest până la nordul Mării Negre, bazinul Dunării Inferioare și Mijlocii și jumătatea septentrională a Peninsulei Balcanice. Confederațiile tribale de etnie turcică au intrat în contact durabil cu statele și populațiile sedentare din preajma stepelor Eurasiei, aceste raporturi implicând fenomene de aculturație și de înrâurire reciprocă în diverse sfere ale vieții economice, culturale și politice, cu efecte perene pentru evoluția lor. Pentru decriptarea problemelor legate de dinamica migrațiilor și de natura relațiilor dintre autohtoni și alogeni revelatoare sunt atât izvoarele scrise și arheologice, cât și cercetările cu caracter interdisciplinar.

 

23.     Delia STEFENEL (Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu; Contemporary Balkania, Atena)

 

Identitate și apartenență în comunicarea interculturală: efectele aculturației în rândul migraților români din Grecia

 

Obiectivul acestei comunicări îl constituie prezentarea modelului tridimensional identitate – aculturație – comunicare interpersonală, în funcție de orientările aculturative ale migranților români de primă generație din Grecia. Comunicarea vizează înțelegerea profundă a comportamentului dialogal interpersonal și a actelor de limbaj în rândul imigranților, în funcție de prevalența structurilor identitare și a legăturilor de atașament. Pentru această lucrare, datele au fost colectate de la 192 de migranți români care trăiesc în Atena, Grecia (N = 192). Instrumentele aplicate au fost cele propuse de: Ting-Toomey și Oetzel (2001) pentru măsurarea construcțiilor identitare; Zagefka și Brown (2002) pentru testarea strategiilor aculturative; Rosenberg (1965) în cazul stimei de sine; Diener, Emmons, Larsen și Griffin (1985) pentru evaluarea parametrilor intra-individuali și respectiv Earley și Erez (1997) pentru măsurarea distanței față de putere. Rezultatele cercetării noastre vizează diferențe versus similitudini în comportamentul comunicațional conflictual, analizate în funcție de parametrii situaționali, atribute intra-individuale și orientări culturale, atât la nivelul diasporei românești cât și a comunității elene. O atenție deosebită va fi alocată reprezentării atașamentului cultural, și a practicilor discursive, în cazul migraților români aflați în diferite stadii aculturative.

 

24.  Daniel URSPRUNG (Zürich)

 

Războaiele împotriva otomanilor în secolul XVII și migrațiile forțate de populație. „Turcii de pradă” într-o sursă elvețiană

 

În anul 1657, în biserica fostei mănăstiri benedictine Fraumünster in Zürich, a avut loc un eveniment cu totul neobișnuit: trei „oameni turci” fiind convertiți prin botez la creștinism. Despre această convertire s-a relatat într-o scriere de 14 pagini, tipărită ad-hoc, fapt care trimite la importanța specială atribuită botezului. Nu era vorba doar de convertirea a trei indivizi, ci de faptul că, prin acest act, elita din Zürich ținea că accentueze superioritatea propriei viziuni asupra lumii, în opoziție cu Imperiul Otoman, considerat a fi un pericol. Cele trei persoane botezate, originare din Bosnia, au devenit încă din copilărie prizonieri de război și s-au aflat în posesia a doi conducători de mercenari din Zürich, aflați în serviciu venețian în Dalmația. Exemplul discutat aruncă o lumină asupra practicii uzuale din acea epocă de migrație și botez forțat, care, prin „turcii de pradă”, a contribuit la transferul cultural dintre Imperiul Otoman și Europa Centrală.

 

25.  Alexandru-Dumitru ZUB (Institutul de Cercetări Economice și Sociale „Gheorghe Zane”, Iași)

 

Aspecte ale circulaţiei forţei de muncă româneşti în U.E. Nivel de trai, calitatea vieţii şi perspective ale retromigraţiei

 

Fenomen demografic fundamental, migraţia cunoaşte mai multe dimensiuni şi forme de manifestare, unele specifice ţărilor în curs de dezvoltare sau cu sisteme politice care îngrădesc drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Datorită globalizării, a multiculturalismului, migraţiile etnice de exemplu au fost încurajate, susţinute prin decizii politice. Migraţia forţei de muncă în alte ţări a devenit însă un fenomen global, care caracterizează mai multe crize- politice, religioase, economice, demografice, înţelese ca elemente premergătoare actualei crize, acceptată la nivel oficial.

Corelată cu dinamica/scăderea nivelului de trai, cu gradul de acoperire a pregătirii profesionale pe piaţa locurilor de muncă, migraţia încearcă să rezolve problema deficitului de persoane în câmpul muncii prin intrările şi ieşirile în plan demografic. Dacă alte ţări membre ale Uniunii Europene acceptă români pentru salarizare preponderent mai scăzută (muncă necalificată), România pare dispusă mai degrabă să aducă forţă de muncă străină decât să crească într-un ritm mai accelerat salariul minim, în concordantă cu standardele europene. Vom încerca să identificăm consecinţe negative ale valurilor de emigrare în masă şi posibile predicţii privind retromigraţia, pornind de la ipoteza că decizia de revenire în ţară variază atât în funcţie de condiţiile de trai din ţara de destinaţie cât şi de perspectivele referitoare la contextul economic, politic şi mai ales social din România.

 

 

 

Panel 2

 

Germanii din România. Migrație și patrimoniu cultural după 1945

 

 

1. Remus Gabriel Anghel (Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca), Ovidiu Oltean (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca)

 

Instituţii ale minorităţilor etnice şi identităţi transnaţionale. Perspective din spaţiul transnaţional româno-german

 

În ultimii douăzeci de ani România a devenit una dintre principalele țări sursă ale migrației în Europa. Consecințele acestei migrații, atât în România, cât și în străinătate au fost cel mai adesea analizate din perspective economice de consum sau norme sociale. Mai puțin interogat și înțeles, și mai puțin accesibil publicului este migrația minorităților etnice din România și consecințele acestei migrației asupra etnicității și diversității din România și Europa. Aceasta cercetare analizează consecințele identitare și de formare de grup etnic a migrației etnicilor germani din România simultan în România și Germania. Arată două procese identitare aparent paradoxale: parte din etnicii germani în Germania trec printr-un proces de românizare, iar etnici români în România trec printr-un proces de germanizare. Explicația acestor două procese rezidă, în opinia noastră în rolul instituțiilor minoritare în cele două țări (organizații și rețele sociale), precum și a habitus-ului transnațional al migranților și persoanelor sedentare în cele două țări. 

 

 

2. Hannelore Baier, Ramona Besoiu, Sorin Radu (Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu)

 

Impactul migrației etnicilor germani din Transilvania asupra patrimoniului intangibil săsesc. Studiu de caz în satele de pe Valea Hârtibaciului

 

Emigrarea masivă a sașilor a creat o adevărată provocare pentru prezervarea patrimoniului tangibil și intangibil al acestei comunități. Acest fenomen a afectat pe de-o parte identitatea lor națională și implicit integrarea lor în noile comunități, iar pe de altă parte a avut un impact major asupra patrimoniului părăsit în fostele lor comunități. Dacă patrimoniul material al comunității sașilor, în cea mai mare parte a sa, s-a păstrat în localitățile de origine, nu același lucru era de așteptat din partea patrimoniului intangibil. Sondajele efectuate în câteva sate de pe Valea Hârtibaciului, locuite până în 1990 de sași, români și romi și în care după exodul sașilor au rămas doar foarte puțini sași respectiv deloc, arată că în aceste localităţi sunt păstrate mai departe tradiții preluate de la sași. Dacă în domeniu gastronomic „hencleșul” a devenit o „plăcintă” care se coace de toți de sărbători, la nivelul comunităţile (majoritar românești și rrome) unele instituții tradiționale săsești, precum instituția vecinătății, s-au păstrat. Vecinătatea nu doar că este continuată, dar este şi supusă aceleiaşi transformări ca în cazul vecinătăţii saşilor: dintr-o structură de într-ajutorare între vecini, a devenit un fel de asociație în care membrii nu mai sunt în mod necesar vecini, scopul principal fiind ajutorul acordat la înmormântare. Comunicarea noastră îşi propune să surprindă în ce măsură instituţia vecinătăţii la saşi a fost preluată de români sau romi, să identifice diferenţele de formă şi funcţionalitate şi să prezinte elemente neabordate până în prezent de literatura de specialitate. Demersul nostru se bazează pe cercetări de teren efectuate în cinci sate de pe Valea Hârtibaciului: Roșia, Vurpăr, Hosman, Alțâna și Nocrich.

 

3. Angelika Beer (Geschäftsstelle des Deutschen Nationalkomitees für Denkmalschutz, Berlin)

 

Interdicții profesionale după emigrare, asistarea persoanelor în vârstă și turismul la bisericile fortificate. Rolul preoților Bisericii Evanghelice din România – 1979, 1989 și 2019 în comparație

 

În cadrul schimbărilor politice care au avut loc în România după perioada comunistă a anilor 1945-1989, transformări care au adus cu sine rupturi existențiale în viața socială, cât și personală a minorităților germane, preoții Bisericii Evanghelice C.A. din România au trebuit și trebuie să facă față unei provocări deosebite, având un rol ca experți pentru orientarea interioară, spirituală, dar și exterioară în cadrul comunității lor bisericești, care, ca vorbitoare de limbă germană, se consideră și o comunitate socială.  

Comunicarea tratează mai întâi, ca exemplu, situația din anul 1979, când s-au împlinit zece ani de la alegerea lui Albert Klein ca episcop, și va aborda efectul pe care l-a avut asupra conștiinței de sine a preoților și a rolului lor ca purtători ai patrimoniului cultural, acordul semnat între Biserica Evanghelică C.A. din România și Bisericile Evanghelice din RFG, în baza căruia bisericile evanghelice germane nu i-au mai preluat în serviciul lor pe preoții emigrați, acord semnat ca urmare a emigrației în creștere rapidă. În al doilea rând, va fi focusat anul 1989 care a adus căderea Cortinei de Fier și exodul în masă ce a rezultat, care i-a pus pe preoții rămași în Transilvania în fața unor sarcini complet noi și care s-au regăsit într-o situație complet deschisă. O a treia comparație se va referi la situația actuală a preoților din Transilvania, care trebuie să administreze și să facă viabil un patrimoniu cultural foarte vast constituit din multele biserici cetate și obiectele din interiorul lor și care ca persoane constituie o interfață a celui care propovăduiește scriptura și cel care răspunde la întrebări legate de turism și trăiește privind spre viitor. Preotul care este ghid turistic pentru oaspeții săi și care asigură consiliere atât comunității proprii din Transilvania, cât și credincioșilor din diaspora, unește în sine cele coloane ale Bisericii Evanghelice C.A. din România pe care fostul episcop Christoph Klein le-a definit în „Conceptul pentru viitorul bisericii” din 2013 ca fiind „Consilierea spirituală, diaconia și patrimoniul”, din care se inspiră mulți preoți și multe comunități bisericești în Europa.

 

4. Mathias Beer (Institut für donauschwäbische Geschichte und Landeskunde, Tübingen)

 

Emigrarea minorităților germane din România după 1945. Condiții, desfășurare, consecințe

 

În anul 1930 procentul minorităţilor germane în România a fost de 4,1 % din totalul populaţiei. Această cifră corespundea la aproximativ 745.000 de persoane. Recensământul din 1956 a înregistrat 391.000 de persoane care au declarat apartenența la minorităţile germane, ceea ce corespundea cu 2,2 % din totalul populației. În anul 2011 Oficiul Statistic Român a înregistrat doar 36.000 de persoane aparţinînd comunitaţii germane, ceea ce reprezenta statistic doar 0,18% din totalul populației.

Aceste cifre arată că procentajul populaţie germane în România a scăzut în două etape clar şi considerabil. În sfertul de veac după 1930 procentul aproape sa înjumătăţit şi a scăzut după 1956 încă odată cu 355.000. Rezumat pe scurt, aceasta înseamnă că în ultimii 80 de ani populaţia de limbă germană în Romania a scăzut în mod dramatic. Luând ca referinţă anul 1930, în 2011 numai 4% din fosta populaţie de limbă germană, atunci ca număr minoritatea pe locul doi în România, mai trăit în România. Într-o altă formulare: în această perioadă numărul populaţiei minoritare germane a scăzut cu 96%. Comparat la nivel european, aceasta este o evoluţie exceptională. Astăzi marea majoritate al minorităţii germane din Romania locuieşte împărțită pe tot globul, din Europa până în America şi Australia. Centrul emigranţilor germani din România este atât din punt de vedere al numărului cât şi al importanţei lor culturale în Germania.

Pe baza acestor cifre prelegera va tematiza mai întâi factorii principali pentru aceste modificări demografice dramatice, va avea în al doilea rând în vedere etapele principale ale emigraţiei populaţiei germane din România, şi va schiţa în al treilea rând consecinţele politice, economice, sociale şi culturale ale acestui proces de migratore, atât pentru societatea românească, cât şi pentru minorităţile germane.

 

5. Cosmin BUDEANCĂ (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, București)

 

Migrație și transformări identitare la germanii din Transilvania în a doua jumătate a secolului XX

 

Migrarea etnicilor germani din România în a doua jumătate a secolului XX fost unul dintre cele mai ample fenomene sociale din Europa. Potențată de o serie de probleme politice, economice, sociale și culturale generate de finalizarea celui de al Doilea Război Mondial și de instaurarea regimului comunist, migrația a schimbat în mod dramatic comunitatea germană din România. În prezentarea noastră vom încerca să surprindem câteva dintre principalele efecte ale migrației din anii comunismului, dar și de după căderea acestuia, asupra identităților individuale și colective ale germanilor din Transilvania. Lucrarea va avea la bază documente de arhivă și interviuri de istorie orală cu etnici germani și români din comunități mixte româno-germane din Transilvania.

 

6. Cristian CERCEL (Institut für Soziale Bewegungen, Ruhr-Universität Bochum)

 

Reprezentări ale germanilor și romilor în România post-1989. Celălalt cultural vs. Celălalt social

 

„Au plecat sașii și șvabii, dar ne-au rămas țiganii !”

„Dupa plecarea sașilor, în casele sașilor s-au mutat țiganii; nu ca să locuiască, ci ca să aibă ce terfeli și vinde. […] Din păcate destui români se molipsesc de apucăturile țiganilor și nu ale sașilor față de care am un deosebit respect.”

 „ÎNTAMPLĂTOR sau NU, sașii au construit case, biserici și scoli, au impus în comunitate și în jurul ei ordinea și disciplina, cine se adapta bine, cine nu era liber sa plece ... nu sunt rasistă, dar nu pot să nu mă întreb tiganii ce au facut, ce au adus?.... răspunsul îl găsim în centrul vechi al Bucureștiului, în satele săsești, în jurul nostru ...”

Afirmații în aceeași cheie cu cele de mai sus se găsesc puzderie atât în articole de presă ori diferite alte texte despre prezența germană în Transilvania și Banat, cât și în diferite comentarii la astfel de articole.

Utilizând o distincție teoretică dezvoltată de cercetătoarea Gina Philogène – și anume distincția între alteritate culturală și alteritate socială – lucrarea de față analizează în profunzime reprezentările cel mai adesea antagonice ale germanilor și romilor în societatea română contemporană. Dacă germanii (în general sașii transilvăneni) sunt percepuți cu precădere drept agenți civilizatori și diseminatori de cultură, romii sunt mai cu seamă reprezentați drept leneși, inculți, paraziți, hoți, infractori, criminali. Dacă minoritatea germană reprezintă legătura directă cu Europa, fiind prezentată ca aducându-ne mai aproape de Vest (simbolic și economic), minoritatea romă este înfățișată ca suscitând contrariul: o îndepărtare de Europa, un impediment în calea afirmării europenității României.

Argumentul prezentat în lucrare este acela că aceste reprezentări antagonice indică că germanii joacă rolul unei alterități culturale, în timp ce romii sunt percepuți drept o alteritate socială. Dacă alteritatea culturală sugerează că sentimentul de non-familiaritate asociat cu diferența poate fi depășit, permițând astfel construcția unei compatibilități între Sine și Celălalt, alteritatea socială refuză la nivel fundamental posibilitatea unei apartenențe și a unei identități comune, evidențiind diferența pentru a îl exclude pe Celălalt social din grup. Astfel, lucrarea privește în mod critic discursurile filogermane din România și felul în care ele sunt cuplate cu discursuri anti-rome și atrage atenția asupra implicațiilor îngrijorătoare pe plan social și politic ale acestor reprezentări și mecanisme discursive.

 

7. Vasile Ciobanu (Institutul de Cercetări Socio-Umane, Sibiu)

 

Istoriografia sașilor transilvăneni ca parte a patrimoniului cultural

 

O istorie a istoriografiei sașilor din România este încă de scris, deși există începuturi remarcabile în acest sens. Comunicarea noastră își propune să evidențieze rolul cercetărilor întreprinse de cărturarii sași în păstrarea și apărarea identității naționale a poporului lor, în cunoașterea relațiilor acestuia de-a lungul secolelor cu vecinii lor români și maghiari transilvăneni.

Cercetarea trecutului sașilor de către cărturarii din rândurile lor a fost un mijloc important pentru afirmarea drepturilor lor istorice, pentru păstrarea și afirmarea conștiinței și a identității lor naționale. Acest rol a crescut în condițiile secolului al XX-lea, când apare și se dezvoltă dorința de emigrare, în condițiile regimurilor autoritare instalate în România. Se impune constatarea că între interesul pentru cercetarea istoriei sașilor și emigrarea lor este o relație direct proporțională: intensificarea emigrației a fost însoțită de creșterea interesului pentru cercetarea trecutului lor în România, dar și în Germania, Austria și chiar în alte țări, acolo unde au ajuns istoricii sași. Deosebit de dificilă a fost misiunea istoricilor sași în anii comunismului și mai ales ai perioadei naționalist-comuniste. Ei au continuat cercetările și în acei ani și au lăsat contribuții însemnate care au însemnat pași înainte în cunoașterea unor perioade precum colonizarea, dezvoltarea economică, frământările sociale, conviețuirea sașilor cu vecinii lor din Transilvania etc.

Dintotdeauna, dar mai ales în ultimele două secole, cercetătorii sași ai trecutului au pus în prim-plan cunoașterea trecutului cu scopul afirmării și apărării intereselor poporului lor. Istoricii sași au lăsat o moștenire inestimabilă în culegerile lor de izvoare, în zecile de mii de pagini ale unor studii care au contribuit la cunoașterea istoriei poporului lor, dar și a trecutului românilor și maghiarilor, a influențelor reciproce dintre toți locuitorii Transilvaniei. Ei s-au bucurat de recunoașteri și aprecieri ale unor colegi români de talia lui Ioan Lupaș, Nicolae Iorga ș.a. Astăzi, istoriografia săsească constituie o componentă prețioasă a moștenirii culturale săsești.

 

8. Andreea Dumitru (Colegiul Național „Samuel von Brukenthal”, Sibiu)

 

Limba germană din Transilvania în școli în anul 2019 cu exemplul liceului Samuel-von-Brukenthal

 

În ciuda emigrației masive a sașilor transilvăneni, interesul populației românești pentru învățământul cu predare în limba germană a crescut. Majoritatea elevilor nu mai sunt vorbitori nativi, dar cu toate acestea este dificil de afirmat că ei învață în școală această limbă ca limbă străină. Cu ajutorul unui chestionar se colectează date cu privire la relația pe care o au elevii unui prestigios liceu cu predare în limba germană din Sibiu cu acestă limbă. Din moment ce aproape toate materiile sunt predate în germană, iar școala funcționează ca școală cu predare în limba minorității germane, este relevant de aflat dacă tinerii se află într-o relație emoțională cu acestă limbă, ținând cont și de faptul că majoritatea dintre ei frecventează învățământul în limba germană încă de la grădiniță. Grupul țintă este alcătuit din elevi de liceu, respectiv clasele 9-12. S-au împărțit peste 400 de chestionare în perioada februarie – martie 2019.

Utilizarea conștientă a limbii germane poate îmbunătăți nivelul de cunoaștere și poate oferi continuitate acesteia pe teritoriul României. Din păcate, nivelul scade de la an la an, iar profesorii se confruntă cu sarcina dificilă de a menține tradiția acestei limbi în școală. Patrimoniul sașilor transilvăneni este strict legat de existența și continuitatea acestei limbi.

 

9. Mariana Hausleitner (Freie Universität, Berlin)

 

Pete albe în istoriografie. „Asociațiile naționale” și istoria național-socialistă a germanilor din România

 

Asociațiile etnicilor germani emigrați în Germania (Landsmannschaften) au contribuit mult la cercetarea și popularizarea istoriei germanilor din România. În ceea ce privește însă istoria recentă, există lacune și prezentări „înfrumusețate”. Acestea vor fi schițate în prezentare, luând ca exemple asociațiile germanilor din Bucovina și a șvabilor Bănățeni. În cazul germanilor din Bucovina, strămutarea din 1940 a fost declarată de către organizatorii ei o poveste de succes. Implicarea celor strămutați în alungarea polonezilor, evreilor și a altora însă nu a prea fost tematizată. La șvabii bănățeni preluarea de către conducerea Grupului Etnic German a tuturor instituțiilor germane a fost prezentată ca fiind o realizare, iar părerea celor care i-au adus critici a fost trecută cu vederea. Mult timp s-a păstrat tăcerea în ceea ce privește mobilizarea la trupele SS și acțiunile acestora. Experiențele negative ale multor germani din România din anii de război au fost catalogate ca destine triste ale unor persoane singulare și au fost scoase în evidență în mod special suferințele celor rămași în România comunistă.   

 

10. Roman Hutter (University of Michigan, Institut für Zeitgeschichte der Universität Wien)

 

Scriitorii de limbă germană din România și importanța lor în timpul „războiului rece”

 

Referatul este dedicat întrebării, în ce măsură instituţiile culturale din Vest și din Est au exercitat în perioada războiului rece o influenţă asupra scriitorilor germani din România, pentru a promova propriile interese din domeniul politicii culturale. De mare interes este colaborarea dintre Austria, Republica Federală Germania şi Statele Unite ale Americii, deoarece acestea l-au ajutat pe scriitorul sas transilvănean Oskar Pastior în 1968 să întreprindă o călătorie în Austria şi Germania de Vest, pentru a-şi promova cărţile, călătorie din care acesta nu s-a mai întors în România. Unii scriitori germani din România au profitat de această colaborare internaţională sprijinind-o în acelaşi timp, lucru la care se face referire şi în referat. Pastior este cu atât mai interesant pentru o astfel de cercetare pentru că, în cazul lui, pretenţiile Austriei din perioada monarhiei habsburgice sunt legate de interesele politico-culturale ale Statelor Unite ale Americii şi ale Germaniei de Vest din perioada războiului rece. Cu ajutorul unei viziuni întregite între cele două perspective, cea la nivel micro şi cea la nivel macro, se urmăreşte răspunsul la întrebarea în ce măsură au corelat în timpul războiului rece identitatea şi politica culturală şi, prin aceasta, au influenţat procesele migraţioniste şi transferul cultural.

Referatul va arăta că reţelele americane din domeniul politicii culturale, cu ajutorul CIA, au folosit, pentru a-şi atinge scopurile, instituţii culturale austriece şi germane şi, în acest mod, au oferit indirect scriitorilor germani din România posibilitatea să fugă din țară. Viena, şi aici îndeosebi Societatea Austriacă pentru Literatură (Österreichische Gesellschaft für Literatur – ÖGfL), a jucat în războiul rece cultural un rol unic. Astfel, și Pastior a fost invitat de ÖGfL pentru a-și prezinta cărțile, ocazie folosită de scriitor pentru a rămâne în Occident. Finanţarea pentru această călătorie a venit pentru ÖGfL din partea Americii. Se cuvine să reflectăm însă și asupra faptului că instituţiile din ţările pe atunci comuniste au avut influenţă asupra scriitorilor germani din România: de exemplu Republica Democrată Germania s-a poziţionat în concurenţă cu Austria şi Republica Federală Germania în promovarea autorilor germani din România, iar Securitatea s-a folosit de politica vestului de invitare în scopul practicării spionajului extern. Elemente din derularea rămânerii lui Pastior în Occident demonstrează că Securitatea l-a trimis la Viena cu sarcini concrete.

 

11. Alois Kommer (Universitatea „Sapientia”, Târgu Mureș)

 

Presa comunităților germane emigrate din România în Germania ca mediu de formare identitară

 

În prezentarea mea voi analiza discursul celor mai importante două publicații ale Asociațiilor germanilor emigrați din România – Siebenbürgische Zeitung și Banater Post – referitor la formarea identității germanilor emigrați. Aceste ziare ale celor emigrați au făcut de la începuturile lor o publicitate masivă pentru plecarea din România, dar au fost însă și un sprijin pentru cei emigrați. Astfel au contribuit fără dubii și la formarea „noii” identități a celor emigrați. Analiza de față se va rezumă la anul 1990, când a avut loc emigrarea în masă e germanilor din România. Prezentarea dorește să surprindă dacă și cum acest discurs de formare a identității s-a modificat după evenimentele din decembrie 1989. Se presupune că aceste două publicații au ajuns mai ușor la cititorii din România comparativ cu anii dictaturii lui Ceaușescu și că astfel influența lor asupra germanilor din România s-a mărit în mod esențial.

 

12. James Koranyi (Durham University)

 

Iron Curtain Twitchers. A Romanian German Family during the Cold War

 

Germanii din Europa de Est și Centrală puteau să călătorească dincolo de Cortina de Fier mult mai ușor decât ceilalți europeni. Sașii sunt un exemplu deosebit de frapant în această privință: erau încă mulți germani care locuiau în Romania chiar dacă mulți dintre prietenii și rudele lor trăiau „dincolo” (drüben) în vestul Germaniei. Împrăștiați pe aici și pe acolo erau sași care, din motive variate, trăiau și ei în Austria, America de Nord sau chiar în RDG. Războiul Rece nu a rupt brusc conexiunile dintre prieteni și familie, chiar din contră în unele cazuri le-a intensificat.  Auswanderung  nu a lăsat pur și simplu în urmă o Românie Kulturerbe germană care a existat la

periferie. În schimb, sașii au continuat constituirea și reconstituirea culturii, societății și infrastructurii săsești cel mai probabil în concordanță.

Această lucrare se va concentra asupra unei familii săsești pentru a dezbate impactul (e)imigrației din timpul Războiului Rece. Pentru aceasta, va aduce în discuție rețeaua bogata de corespondență, vizite și material cultural care există în jurul Porții de Fier. Frații Roland Melzer (Germania de Vest) și Martha Mesch (România) își scriau frecvent de la începutul Războiului Rece, până la moartea lui Roland Melzer de la începutul anilor 1980. O parte din conversații constau în cererile celor din partea românească a familiei pentru bunuri din Germania de Vest, iar Roland Melzer reprezenta forma materială a Vestului. Au existat și vizite de-a lungul celor trei decenii din ambele părți și aceste vizite erau discutate ulterior prin scrisori și vederi. În același timp, Roland Melzer formase o prietenie apropiată cu un cuplu de sași care locuia în RDG. O relație similară s-a format și cu acest cuplu, dar era un parteneriat puțin mai aprope de egalitate. Aceste legături au lăsat în urmă o colecție bogată de scrisori, articole, telegrame, chitanțe de ale unor bunuri, vederi și alte materiale la Siebenbürgen Institut. Acestea reprezintă întrezăriri ale Cortinei de Fier din diferite puncte de vedere. Concluzionând, acest studiu de caz dezvăluie numeroase legături dincolo de Cortina de Fier, imagini ale Europei de Est și Vest și identitatea unei comunități din centrul sciziunilor Războiului Rece.

 

13. Ioan LĂzĂrescu (Universitatea București), Doris Sava (Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu)

 

Continuitate în schimbare. Limba germană în România după 1989. Provocări actuale și perspective

 

După exodul populației germane au existat voci în presă care anticipau imposibilitatea transmiterii generațiilor viitoare a variantei limbii germane standard vorbite în România și, implicit, periclitarea în viitor a statutului limbii germane ca limbă maternă. Cu toate că au fost desființate în prima decadă, în urma numărului diminuat de elevi și profesori, secții cu limba de predare germană în numeroase școli din mediul rural și în orașele mai mici, învățământul în limba germană din România s-a putut menține în continuare.

Dacă înainte de 1989 majoritatea elevilor acestor secții aparțineau minorității germane, după masiva emigrare a germanilor, înstituțiile de învățământ cu predare în limba germană sunt frecventate aproape exclusiv de copii provenind din căsătorii mixte sau ai cărori bunici erau germani, aceste școli fiind și în prezent foarte solicitate. Cunoașterea limbii germane asigură absolvenților în țară, ci și în străinătate perspective deosebite pe piața muncii, agenții economici căutând angajați vorbitori de limbă germană.

Limba germană vorbită în unele regiuni ale României, cunoscută sub denumirea „Rumäniendeutsch” (sau „rumänisches Deutsch“), reprezintă o varietate de sine stătătoare a limbi germane standard, proprie populației germane de pe teritoriul României, dar și a vorbitorilor români, absolvenți ai școlilor germane, ce utilizează limba germană ca limbă cultă sau în comunicarea profesională.

Plecând de la situația actuală, lucrarea expune rolul limbii germane azi, dar și profilul germanisticii în noul mileniu, când această specializare a cunoscut un regres continuu. Diverși factori (dezvoltarea demografică, piața dinamică a muncii, politicile educaționale și lingvistice pe termen lung, favorizarea limbii engleze ca limbă străină în educația academică, cunoștințele de limbă eterogene sau tot mai scăzute ale candidaților interesați de studii universitare, mobilitatea crescută, globalizarea, dar și modul de finanțare a educației) au scăzut interesul pentru germanistică și, în consecință, rata de înmatriculare la acest program de studiu. Viitorul germanisticii este periciltat, pe de altă parte, și de nivelul cunoștințelor de limbă diminuat simțitor față de anii anteriori, astfel încât se impune adaptarea profilului programului de studiu la noua realitate, ceea ce necesită, cu precădere, mijlocirea limbii germane.

 

14. Simona MALEAROV (Complexul Muzeal Național ASTRA, Sibiu)

 

Turnişor. O localitate, trei grupuri identitare

 

Un model multicultural aparte de convieţuire în spaţiul transilvan este Turnişorul, devenit în anul 1951, din punct de vedere administrativ, cartier al Sibiului. Aici, trei grupuri etnice saşi, landleri şi români au convieţuit secole la rând fără a renunţa la identitatea lor specifică. Dacă în Transilvania saşii sunt cunoscuţi datorită istoriei lor de peste 850 de ani, bucurându-se în zilele noastre de o largă mediatizare, nu acelaşi lucru se poate spune despre comunitatea cu origini germanice a landlerilor din judeţul Sibiu. Atât saşii, cât şi landlerii reprezintă în zilele noastre un model de conservare a identităţii etnice, culturale şi religioase, fiind şi astăzi recunoscute şi diferenţiate doar în judeţul Sibiu prin dialect şi îmbrăcăminte. Prezenta lucrare se axează, în mare parte, pe interviuri recente despre viaţa de dinainte şi de după marea plecare din 1989, interviuri realizate cu locuitori care au mai rămas în Turnişor, fie ei saşi, landleri sau români, dar şi interviuri cu etnicii saşi şi landleri stabiliţi în Germania.

Am ales să abordez acest subiect deoarece Turnişorul este un exemplu de convieţuire într-un spaţiu relativ restrâns, în care fiecare grup şi-a menţinut patrimoniul etnic şi cultural chiar dacă influenţe reciproce au existat de-a lungul vremii. Dezbaterile în urma cercetării de teren au căutat să dea un răspuns unor întrebări precum: Cum şi-au pus amprenta rigurozitatea şi sobrietatea saşilor şi a landlerilor asupra populaţiei româneşti? Ce „modele săseşti” s-au mai păstrat în anul 2019 după 30 de ani de la marea emigrare în patria de origine Germania/ Austria?

 

15. Hans-Christian MANER (Historisches Seminar, „Johannes Guttenberg” Universität, Mainz)

 

Istorie şi memorie. Perspective ale literaturii regionale săseşti cu privire la al Doilea Război Mondial

 

Plecând de la genul literar „Heimatbücher“ a perspectivei și funcției lor speciale, următoarele observații se vor referi la tratarea unei anumite perioade de timp dintr-un anumit loc, astfel voi prezenta unele aspecte ale naţional-socialismului în oraşul Codlea din Transilvania. Se va pune accentul pe romanul „Zeiden, im Januar” de Ursula Ackrill, care va fi analizat din punctul de vedere al unui istoric și după metoda ştiinţei istorice. Opiniile prezentate în această operă literară despre atitudinile față de național-socialism în această localitate se axează pe anumite personaje fictive și istorice, precum și pe identitatea sașilor transilvăneni din Codlea.

 

16. Ernst Meinhardt (Berlin)

 

Cumpărarea germanilor din România. Ce știm deja și ce se ține în continuare ascuns

 

Până în anul 1989 nu a putut emigra niciun etnic german din România fără să se fi plătit pentru emigrarea sa. Pe de o parte au existat plățile „oficiale” ale Republicii Federale Germania per cap de emigrant, convenite bilateral în negocieri strict secrete. În special în anii 1980 li s-au adăugat banii de mită, plătiți în mod „voluntar” de către cei care doreau să emigreze pentru a-și îmbunătății șansa de a obține plecarea. Referitor la plățile „oficiale”, între timp cunoaștem multe detalii, deoarece avocatului dr. Heinz Günther Hüsch, membru în Bundestag și negociator timp de decenii de partea germană, i s-a permis, după patruzeci de ani de tăcere forțată, să iasă în public cu informațiile sale. Fragmentare însă sunt informațiile noastre cu privere la mită, deoarece ambele părți – atât cei care au dat șpăgi, cât și cei care le-au încasat – tac cu încăpățânare. Tăcerea celor care au încasat nu surprinde. Cine recunoaște cu plăcere că a făcut parte dintr-un sistem corupt? Pentru că este limpede: Chiar dacă ei au negat mereu, mita a fost administrată de aceiași ofițeri ai Securității care au fost responsabili și de plățile „oficiale” germane. Dar de ce tac majoritatea celor care au dat șpagă? Există mai multe motive, între care în continuare frica de brațul lung al Securității. Dar și o anumită recunoștință: „Este posibil ca oamenii Securității să fi avut o reputație proastă. Pe mine însă m-au ajutat să ies din România. De ce să-i trădez acum?” În sfârșit, un rol îl joacă și frica în fața unor consecințe de ordin penal: Este o infracțiune să te lași mituit, dar și să mituiești este o infracțiune.      

 

17. Gwénola Sebaux (Katholische Universität der West-Angers)

 

Consecințele emigrării – despărțirea unităţii culturale? Localizarea multiplă a germanilor români emigrați

 

În acest referat urmărim investigarea urmărilor relevante din punct de vedere identitar ale emigrării germanilor din România. Voi prezenta date dintr-o cercetare empirică, pe care am realizat-o la începutul anilor 2010, în paralel, în Germania şi România. Accentul va fi pus pe rezultatele cercetării din Germania. În urma acesteia s-a constatat că autopoziţionările (percepţiile) germanilor din România sunt mult prea diferenţiate, pentru a se putea folosi formula lapidară de „migranţi etnici târzii”, care s-a impus în discursul german. Este deosebit de relevant să analizăm în acest sens formele şi funcţiunea amintirii despre unitatea culturală a unei minorităţi germane.

Cu accent pe şvabii bănăţeni, mă voi focusa asupra a două teme principale: patrimoniul imaterial şi integrarea, respectiv aculturalizarea în Germania. Mai întâi sunt extrase forme complexe de articulare a memoriei şi a identităţii, asigurându-se astfel o imagine despre crearea de noi elemente identitare. Mai apoi sunt explorate strategii de aculturalizare şi provocările legate de aceasta. În final, doresc să pun în discuţie următoarele întrebări: Cum se dezvoltă în spaţiu şi timp schimbările identitare ale celor emigraţi? Ce linii de continuitate şi discontinuitate există în biografiile lor? Este în joc, în ultimă instanță, ca urmare a migraţiei, problema „identităţii culturale“? Cum se raportează cei migraţie cu această problemă?

Se cuvine a fi pusă în discuţie şi măsura în care cei emigraţi şi-au prelucrat propriile experienţe – deseori dureroase – şi, în acelaşi timp, şi-au re-evaluat percepţia lor despre imaginea dominantă istoric a imigrantului „reuşit“ în Germania şi despre Germania în rolul ei de ţară protectoare. Scopul acestei reflecţii este, în cele din urmă, acela de a ne focusa privirea de ansamblu asupra urmărilor emigrării şi – pe baza afirmaţiilor migranţilor etnici – de a percepe realitatea relaţiei tensionate între amintire şi identitate. În final, acest referat susţine teza conform căreia termenul de emigrant oferă o perceţie restrictivă a actorilor migraţiei, din anumite puncte de vedere, discutabilă.

 

18. Scott Spector (Michigan University, An Arbor)

 

Ţară de baştină şi patrie. Imagini ale sașilor transilvăneni despre pierdere și apartenență în modernitate

 

Poetul sas – român Dieter Schlesak (n. 1934) a scris elegiile adunate sub titlul Transilvania Mon Amour, asociindu-le cu o serie de fotografii ale trădării, pierderii și ale dorinței. El a început cartea cu o referință la albumul în două volume a sculptorlui transilvănean Peter Jacobi, prezentând compozițiile într-o manieră extrem de elaborată, cuprinzând stilul de viață al satelor săsești transilvănene abandonate. Aceste lucrări, printre multe altele, exploatează o introspecție asupra existenței ca o pierdere, ca un mod de trai fragil, spectral, aflat veșnic sub amenințare. Primul cuvânt al poeziei lui Schlesak, scris cu majuscule, este SCHWACH – un ecou venit de nicăieri.

Cu toate acestea, acest ecou vine de undeva. În această privință, aș dori să compar toate acestea și alte producții estetice ale perioadei de după 1945, ce reflectă fragilitarea tragică și pierderea cu auto-reprezentărilor sașilor transilvăneni ale perioadelor de prezumție de forță și vitalitate din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Analize ale cărților etnografice transilvănene din 1813, cântece și poezii din perioada din jurul anului 1848 și corespondența istoricului și episcopului Georg Daniel Teutsch (1817-1893) cu istoricul prusac Heinrich von Treitschke (1834-1896) în urma întemeierii monarhiei duale, vor fi comparate cu reprezentări de după 1945 ale patrimoniului și bunurilor naționale. O alternativă post 1945 este oferită de poetul Schassburg, Ursula Bedners (1920-2005).

 

19. Anton Sterbling (Hochschule der Sächsischen Polizei,Fürth)

 

Dinamica specifică și auto-dinamica emigrării germanilor din România și consecințele de lungă durată pentru identitatea colectivă și patrimoniul cultural

 

Procesul de emigrare a germanilor din România a fost cercetat în multiple rânduri, din diferite puncte de vedere, cu o mai multă sau mai puţină rigurozitate. S-au dovedit însă a fi insuficient analizate aspectele dinamice ale condiţiilor cadru de politică internă şi externă aflate în continuă schimbare şi ale cauzelor emigrărilor din anii 1960, 1970 şi 1980, precum şi componentele dinamicii proprii ale proceselor de emigrare, îndeosebi în interacţiune cu repercursiunile şi realităţile instituţionale şi de structură socială.

Contribuţia avută în vedere doreşte să se focuseze în principal pe aceste aspecte dinamice legate de faptele istorice şi pe cele ce ţin de dinamica proprie a procesului de emigrare şi a efectelor şi urmărilor acestuia, deoarece acestea au marcat în mod specific și dinamica relaţiilor dintre imigranţii din Germania şi „milieul” din ţara lor de origine (Sebaux 2015) şi prin aceasta au avut un impact pe termen lung asupra înţelegerii colective a identităţii şi a moştenirii culturale (Sterbling 2018; Sterbling 2019), care se pot ilustra în mod exemplar. Din aceste analize fireşte că se pot extrage şi concluzii generale, valabile şi în cazul unor procese migraţioniste asemănătoare.

 

20. Claudia Şerbu (Universitatea „Transilvania”, Braşov)

 

Spațiul cultural german din Viscri după 1999 la intersecția dintre tradiție și inovare

 

Saşii din Viscri au fost dintotdeauna un exemplu de hărnicie şi bună organizare socială. La sfârşitul anilor 1990 populaţia ne-germană de aici a reînviat „germanitatea locală” şi a integrat-o în conceptul unui turism alternativ, „community based tourism”. Se vorbeşte astfel despre „filogermanism fără germani”, o „reinventare a culturii săseşti fără saşi”.

Propun o cercetare empirică care doreşte să reconstruiască transferul cultural ce a avut loc în localitatea Viscri. Dintre întrebările de cercetare, cele mai determinante sunt următoarele: Ce elemente culturale săseşti (unelte, practici culinare şi sociale, artefacte şi amintiri) au fost resurse economice şi ce efecte a avut noua imagine a satului asupra construirii identităţii populaţiei săseşti? Cum s-au situat familiile săseşti faţă de trecutul lor cultural, cum s-a modificat raportul faţă de propria istorie şi cum au integrat în cotidianul lor noile condiţii de viaţă? Se mai poate vorbi despre autenticitate în contextul valorificării comerciale a culturii? Conduce oare reprezentarea muzeală a obiceiurilor şi cutumelor la conştientizarea propriei valori sau mai degrabă la înstrăinare culturală?

Având în vedere numeroasele localităţi odinioară predominant săseşti, în care patrimoniul cultural săsesc nu este perceput ca parte a identităţii locale, se impune să identificăm care sunt urmările ce le-ar putea avea pe viitor această schimbare culturală, socială şi economică asupra populaţiei rămase.

 

21. Josef Wolf (Institut für donauschwäbische Geschichte und Landeskunde,Tübingen)

 

Strămutare și patrimoniu cultural. Ce mai rămâne din cultura materială a germanilor bănățeni?

 

Declinul demografic al minorităţii germane din România impune o dezbatere privind cultura materială a grupurilor regionale. Legaţi din punct de vedere social şi temporal, emigranţii au trăit în prezenţa fizică a unor obiecte, în cadrul unei culturi materiale ambientale. De regulă nu au luat cu ei lucurile care au marcat spaţiul lor personal, acestea însoţindu-i doar în mod excepţional în noua patrie, reprezentând o prezenţă discretă, fiind rareori percepute cu intensitate, mai degrabă ocazional. Cercetarea este îndreptată asupra culturii materiale a şvabilor bănăţeni şi face referire la importanţa pe care o joacă obiectele în vechea şi noua patrie. Mai întâi sunt aduse în discuţie conceptele fundamentale de „cultură materială” şi „patrimoniu naţional” pentru ca, mai apoi, să se abordeze, pe baza listei oficiale a monumentelor istorice, problema patrimoniului monumentelor considerate demne de a fi păstrate. În final este discutată problema importanţei şi a însemnătăţii anumitor obiecte pentru populaţia de astăzi, precum şi a valorii culturii materiale a şvabilor bănăţeni în peisajul regional muzeal şi al aşezărilor.